Oameni care te mângâie pe suflet cu prezenţa lor - La o dulceaţă de smochine cu Victoria Cociaş

Postat la 15 aprilie 2024 76 afişări

Victoria Cociaş este o artistă cu o energie deosebită, din ce în ce mai rar întâlnită. O alură care se impune doar prin simpla prezenţă, cu o aură caldă, care străluceşte pe linia corpului înalt, suplu, semeţ dar delicat şi feminin. O prezenţă liniştitoare. Mângâietoare. Nobilă şi delicată, fără a manifesta preţiozitate şi superioritate de vârstă sau clasă. Old school în sensul ăla bun, când te gândeşti la intelectualii boemi de altdat’, cu un look fresh, cochet, cu buclele blonde bogate şi răzleţe. Dacă am fi fost în UK, aş fi savurat poate o cutie întreagă de After Eight cu Dame Victoria Cociaş.

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă


Vineri, 5 aprilie, ora 20:30. Ies de la spectacol, îmi aprind o ţigară şi o aştept pe doamna Cociaş să iasă din pielea personajului Lily Harrison, din spectacolul „Şase lecţii de dans în şase săptămâni”, pe care tocmai îl jucase pe scena Teatrului de Artă Bucureşti. Urma să povestim despre teatru în general şi despre spectacolele în care joacă. Am emoţii. De obicei, artiştii pe care îi abordez, fie că sunt actori, regizori, interpreţi de muzică, nu prea vor să se expună în întâlniri „face to face” cu necunoscuţii, mai ales când aceştia vin cu un set de întrebări pe agendă. Nu a fost şi cazul doamnei Cociaş, care, de la bun început, mi-a propus să ne cunoaştem după spectacol. Aer cald, miros de primăvară, oboseală acumulată la final de săptămână. Am rămas pe generoasa terasă a restaurantului cu specific grecesc deschis de curând în aceeaşi curte cu vila în care îşi are sediul Teatrul de Artă Bucureşti, adică pe str. Sfântul Ştefan nr. 21. Nu era o oră potrivită ca două doamne să mai ia cina, însă imediat am căzut amândouă de acord că pe langă limonadă şi cappuccino merge perfect un desert. Am luat câte un cataif şi extra, de poftă şi curiozitate am comandat şi o singură porţie de dulceaţă de smochine (practic, erau cinci smochine verzi înecate efectiv în miere). Am povestit preţ de vreo două ore despre teatru, film, viaţă, nepoţi, copii, starea deplorabilă în care se zbate cultura în România, teatru de repertoriu versus teatru de proiect, teatru finanţat de la buget versus teatru independent. La început mai timid, apoi, ca şi cum ne cunoşteam deja de ceva vreme. Ne despart 20 de ani. Suntem generaţii diferite, dar dialogul curge natural şi scap de sindromul impostorului care îmi dădea târcoale încolăcit pe ideea că mă aflu în faţa unui curriculum vitae cât grădina Ghetsemani. Victoria Cociaş este o artistă cu o energie deosebită, din ce în ce mai rar întâlnită. O alură care se impune doar prin simpla prezenţă, cu o aură caldă, care străluceşte pe linia corpului înalt, suplu, semeţ dar delicat şi feminin. O prezenţă liniştitoare. Mângâietoare. Nobilă şi delicată, fără a manifesta preţiozitate şi superioritate de vârstă sau clasă. Old school în sensul ăla bun, când te gândeşti la intelectualii boemi de altdat’, cu un look fresh, cochet, cu buclele blonde bogate şi răzleţe. Dacă am fi fost în UK, aş fi savurat poate o cutie întreagă de After Eight cu Dame Victoria Cociaş. Pe la 22:00, doamna Cociaş a luat din farfurioară ultima smochină. M-a bucurat gestul. Un semn subconştient că şi domnia sa s-a simţit OK în prezenţa mea. De obicei, nimeni nu vrea să ia din farfuria comună ultima bucată rămasă. Am râs amândouă şi am fost de acord că am mâncat desert pentru tot weekendul care urma. Am închis nota de plată şi am plecat cu ideea unei revederi. Vă invit să citiţi cu atenţie interviul, să o urmăriţi în spectacole şi să căutaţi filmele în care joacă. Pe wiki-ul său puteţi afla biografia şi întreaga filmografie din cariera sa de peste 40 de ani, pentru care spaţiul revistei este evident, neîncăpător.


Şase lecţii de dans în şase săptămâni

de Richard Alfieri

Cu: Victoria Cociaş şi George Constantinescu

Scenografia: Romulus Boicu

Traducerea, regia şi costumele: Lavinia Jemna Oltenau

Coregrafia: Mihai Petre


Sunteţi actriţă a Teatrului Nottara şi ne-am întâlnit după spectacolul Şase lecţii de dans în şase săptămâni, pe care îl jucaţi la Teatrul de Artă Bucureşti – un teatru independent. Cum l-aţi întâlnit pe George Constantinescu şi cum a venit propunerea pentru acest spectacol?

Povestea spectacolului „Şase lecţii de dans în şase săptămâni” începe în primăvara lui 2018, când Lavinia Jemna-Oltenau, regizoare germană de origine română şi actriţă care a emigrat în Germania cu zeci de ani în urmă, a venit la Bucureşti cu acest text al lui Richard Alfieri, tradus de ea în limba română. Textul se jucase cu mare succes în Germania şi Statele Unite, dar în România nu fusese montat niciodată. Ne cunoşteam deja din turneele pe care Lavinia le organizase pentru Teatrul Nottara în Germania şi s-a gândit că eu aş putea face acest rol în spectacolul ei. Am citit textul, care m-a cucerit imediat şi am luat legătura cu George Constantinescu. Lavinia îl cunoştea pe George tot din turneele pe care le organiza în Germania, iar eu jucasem deja cu el în „D-ale carnavalului”, un proiect independent al lui Toma Enache.

Am citit împreună textul lui Alfieri, tradus minunat de Lavinia şi ne-am potrivit perfect. Am lucrat apoi împreună vreo două luni în vara lui 2018, iar în toamnă am avut premiera pe ţară. De atunci îl jucăm aproape lunar, cu o mică pauză în perioada pandemiei - de fapt a fost şi primul spectacol pe care l-am reluat în timpul pandemiei lejere, cea de după închiderea în case. Am făcut multe turnee cu acest spectacol, atât în ţară, cât şi în Germania şi Belgia, iar publicul l-a primit peste tot cu mare emoţie şi încântare.

Ne face mare plăcere să-l jucăm, de fiecare dată găsim lucruri noi în text care ne încântă şi sigur, în funcţie de starea noastră, a fiecăruia dintre noi în seara respectivă, este acelaşi spectacol, dar de fiecare dată altfel. Faptul că acest spectacol se joacă la Teatrul de Artă, care are un mare număr de spectacole minunate, se datorează lui George Constantinescu şi echipei lui. George a construit acest teatru de la fundaţie până la tot ce înseamnă repertoriul său, fără niciun sprijin de la autorităţile locale sau de stat. Entuziasmul şi puterea lui creativă şi organizatorică au ridicat această înstituţie culturală doar cu câţiva sponsori şi oameni care au contribuit la construcţie, iar povestea spectacolului „Şase lecţii de dans în şase săptămâni” merge mai departe. 


Sonată de toamnă

de Ingmar Bergman

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Distribuţia:

Charlotte – Victoria Cociaş

Eva – Laura Vasiliu

Helena – Sorina Ştefănescu

Viktor – Dan Bordeianu

Scenografia: Ştefan Caragiu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu


În ce alte spectacole jucaţi în afara Nottara?

În acest moment joc destul de intens la Teatrul Nottara, am în repertoriul curent şapte spectacole, dintre care voi juca în curând „Sonată de toamnă”, „Thailanda” şi „Aici nu-i de joacă”. În ceea ce priveşte ultimul titlu menţionat, o comedie lirică scrisă de Catrinel Dumitrescu după o idee de Pauline Domal şi regizată tot de ea, vreau să vă spun că spectacolul din 14 aprilie este parte a campaniei naţionale „Artiştii pentru artişti”, iniţiată de UNITER şi destinată susţinerii artiştilor aflaţi în dificultate. Deci oricine va cumpăra bilet va putea contribui la acest proiect.  

Pentru că ne-am întâlnit la un spectacol din sectorul de teatru independent, vreau să ştiţi că susţin cât pot de mult aceste proiecte culturale, unele mai comerciale, altele mai experimentale. Prima mea experienţă în acest demers a început în 2001, când am fost invitaţi cu un spectacol, „Scrisoare de dragoste ca un supliciu chinezesc” de Fernando Arrabal, la Festivalul de Teatru Avignon Off, Teatrul Bourgneuf. Atunci spectacolul aparţinea Teatrului Nottara, care nu a reuşit să se mobilizeze să poată participa la festival, iar noi, artiştii – regizorul Radu Dinulescu, eu, împreună cu colegii mei Emilia Dobrin şi Dragoş Stemate  -, am luat sarcina asupra noastră. Am preluat decorul de la Nottara, cu binecuvântarea direcţiei, ne-am găsit un producător independent care a avansat sumele de bani necesare turneului şi am plecat să jucăm acest spectacol la Avignon timp de o lună, în iulie, zilnic. Ne-am întreţinut din vânzarea de bilete, pentru că spectacolul a avut mare succes (am jucat în limba franceză). Pe urmă am repetat experienţa şi cu alte spectacole, în anii următori, şi voi menţiona doar momentul din iulie 2007 când am luat un prestigios premiu al Asociaţiei Criticilor de Teatru din Franţa, „Coup de coeur du club de la presse”, pentru spectacolul „Hymnus” de Gyorgy Schwaida, regizat tot de Radu Dinulescu, în care am jucat cu Claudiu Bleonţ şi cu alţi colegi de la Teatrul Fany Tardini din Galaţi.

În 2015 am participat pentru ultima dată la acest festival, până în acest moment, pentru că nu se ştie niciodată ce proiecte pot apărea în următorii ani. Aşa că atunci când au înflorit proiectele independente la Bucureşti, am fost bucuroasă să particip. Acum joc în trei spectacole la Teatrul Avangardia: „Magnolii de oţel”, „Ding-Dong” şi „Hollywood Confidential”, toate în regia lui Richard Reguant.

Teatrele de repertoriu sunt destul de ermetice în ceea ce priveşte echipele de actori. Asta e şansa teatrelor independente sau a companiilor de producţie în artele spectacolului. Pot invita actori de oriunde. Ce alte colaborări v-ar plăcea să mai aveţi?

Mi-ar plăcea să joc şi cu colegi din alte teatre, bineînţeles, ceea ce se şi întâmplă în colaborările mele cu teatrul independent. Mi-ar plăcea să mă reîntâlnesc cu Dana Dogaru, cu Marcel Iureş, cu Claudiu Bleonţ şi cu mulţi alţi colegi afiliaţi altor companii. 


Aici nu-i de joacă

Un spectacol de Catrinel Dumitrescu

Distribuţia:

Alex – Catrinel Dumitrescu

Isabelle – Victoria Cociaşé


Dintre cele peste 100 de roluri pe care le-aţi jucat până acum, care vă este cel mai drag?

Sunt multe titluri în care joc în această perioadă, dar fiecare mă bucură nespus. Încă nu m-am uitat foarte atent în urmă, doar aşa, din când în când, pentru a răspunde la unele întrebări. Rolul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Callas în „Maria Callas - la Divina” după piesa „Masterclass” de Terrence McNally, în regia lui Radu Gabrea. Am avut mari satisfacţii în perioada, mai bine spus perioadele în care l-am jucat: 1997 - 2002 şi apoi 2013 - 2017. Spectacolul s-a jucat la Bucureşti în limba română, iar la Columbia University New York, la Canberra (Australia), la Festivalul de la Tampere şi la Helsinki (Finlanda), în limba engleză (limba originală a textului). Dar nu este singurul rol de care sunt puternic legată, pot povesti şi despre Cassandra din „Troilus şi Cressida” de Shakespeare, Rosalind din „Cum vă place” de Shakespeare, Nina din „Pescăruşul” de Cehov, Helga din filmul „Lindenfeld - o poveste de dragoste” al lui Radu Gabrea, Charlotte din „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman – şi sunt doar câteva. Sunt roluri care încă există în mine, dar profesia aceasta obligă personajul să dispară după fiecare reprezentaţie. Dispare odată cu plecarea spectatorilor din sală. Rămân poate doar urme lăsate în sufletul şi conştiinţa celor care le-au văzut. Spectacolul viu este efemer. 

Ce rol sau text v-aţi dori să mai jucaţi? Ce personaj simţiţi că vă lipseşte în palmares?

Cândva poate mi-ar fi plăcut să joc în spectacole după textele lui Ibsen, sau mai mult Cehov sau Caragiale. Iubesc textul de teatru clasic. Acum însă, deşi teatrul oferă posibilitatea unor extensii în timp, în sus sau în jos, sunt constrânsă de prejudecăţile legate de vârstă, să mă gândesc la texte şi personaje care să se potrivească cu datele din buletin.

Mi-aţi spus că vă doriţi să jucaţi un TEXT BUN. Care e autorul dvs preferat?

Mă gândesc acum la textele lui Edward Albee, un autor care îmi place mult, sau poate voi încerca să fac o dramatizare după un roman al lui Márquez sau Isabel Allende.

Vorbiţi cu o nostalgie duioasă despre trecut, despre actorii cu care aţi împărţit scena, despre Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică, despre Nelu Ploieşteanu, Catanga, prietenii cu care mergeaţi la Şarpele Roşu. Cum este acum, în era digitală, în era partajării de emoticoane pe reţelele sociale?

Îmi amintesc de repetiţiile la „Prinţul negru” de Iris Murdoch, în regia lui Cornel Todea. Îmi lipsesc partenerii de scenă de atunci, de la începutul anilor ʼ90: Ştefan Iordache, Dana Dogaru, Bebe Cotimanis, Camelia Zorlescu. Sau mă gândesc la repetiţiile la „Puricele” de Feydeau, în regia lui Horaţiu Mălăele. Repetam câteva luni şi ne petreceam mult timp împreună, nu numai la repetiţii. Mergeam împreună la masă sau seara ne întâlneam la Şarpele Roşu şi mai târziu la Jariştea, unde i-am cunoscut pe renumiţii artişti ai muzicii lăutăreşti Nelu Ploieşteanu şi Cornelia Catanga. Ne întâlneam acolo cu alţi colegi, cu Gheorghe Dinică sau cu maestrul Radu Beligan. Era un schimb de idei, de stări, de emoţii, care îmi lipseşte foarte mult.  

Am lucrat cu regizori foarte buni, cu regizori care sunt activi încă, cu alţii care au plecat dintre noi. Întotdeauna lucrul la un text este foarte intens şi echipa cu care lucrezi îţi devine a doua familie. Aşa se întâmpla mai demult, acum însă, din cauza vitezei cu care se ridică un spectacol, cel mult o lună, nu mai este timp pentru a lega relaţii apropiate cu cei cu care lucrezi. Toţi fugim prin viaţă şi zapăm pe telefon, având senzaţia că suntem în mijlocul tuturor evenimentelor celorlalţi sau chiar ale noastre. Este doar o iluzie.

Vă lipsesc turneele din ţarăşi din afara ţării? Cum vi se pare publicul de provincie faţă de cel din Bucureşti?

V-am povestit despre unele dintre turneele mele cu spectacolele de la Avignon şi cele cu „Maria Callas - la Divina” în spaţiul anglofon. Au fost multe şi în România, aveam stagiuni întregi în diverse oraşe din ţară. Acum, teatrele de repertoriu susţinute de primărie sau de Ministerul Culturii se deplasează foarte greu şi numai la festivaluri. Teatrul independent se mişcă mult mai uşor şi acoperă multe oraşe din ţară cu spectacole, pentru că sunt companii mai suple şi mai puternic motivate să se implice în promovare şi în vânzarea de bilete. Publicul este din ce în ce mai interesat de spectacole de teatru şi asta este minunat. Bucureştiul are un public eterogen, foarte diferit de la o seară la alta, în funcţie de pregătire, de vârstă şi de nivelul de înţelegere al fenomenului teatral. De fapt, publicul în general este aşa, peste tot. Poate în unele locuri este mai respectuos şi mai cald. Pentru mine, toţi spectatorii merită aceeaşi concentrare, atenţie şi dragoste, oriunde aş juca.


Maria Callas - la Divina

După piesa „Masterclass” de Terrence McNally, în regia lui Radu Gabrea


Alături de soţul dvs, regizorul Radu Gabrea, v-aţi implicat şi în producţie de film. După dispariţia domniei sale aţi rămas dedicată actoriei. Nu v-aţi dori să vă îndreptaţi şi spre altceva? Poate spre catedra de universitate, viaţa academică...

Am lucrat alături de Radu Gabrea şi ca actriţă, în unele din filmele lui, şi ca producător, mai ales la filmele documentare. Ne înţelegeam foarte bine în procesul de creaţie şi am fost o echipă eficientă, alături de ceilalţi colaboratori fideli ai regizorului, în special editorul (monteurul) Melania Oproiu şi operatorii cu care a lucrat, împreună cu mulţi alţii. O producţie de film este foarte complicată şi necesită o implicare totală. Am filmat în foarte multe locuri minunate, în România, Austria, Statele Unite şi Israel. A fost o perioadă prolifică, în care am lucrat mult şi am avut şi satisfacţii pe măsură. Îmi lipseşte Radu foarte mult.

În anul 2011, Radu Gabrea a creat Festivalul de Film Central European, care a avut loc mai întâi la Mediaş, cu reluare în Bucureşti, iar înainte de plecarea lui dintre noi a pornit demersurile la Timişoara. Eu am continuat acest festival, CEFF – Central European Film Festival, la Timişoara şi apoi în Bucureşti, în memoria regizorului. Am mare nevoie de oameni care să se implice în organizarea acestui festival, care a ajuns anul acesta la a XIV-a ediţie. Pe 17 aprilie, la ora 19:00, festivalul organizează împreună cu Goethe-Institut Bucureşti, evenimentul „Radu Gabrea şi Eginald Schlattner. Film & literatură”, la care aş vrea să invit cititorii dumneavoastră. La Pavilionul Goethe-Institut vom proiecta filmul „Cocoşul decapitat”, realizat de Radu Gabrea după primul roman al scriitorului de limbă germană Eginald Schlattner.

Sigur că marea mea pasiune este în continuare teatrul şi mă dedic spectacolelor pe care le am acum. Nu am fost atrasă de cariera academică, am considerat că pentru mine scena este cea mai importantă şi îmi folosesc toată energia aici. Dacă este ceva de învăţat, şi cred că este, o poţi face venind la spectacolele mele.

Un cuvânt de încheiere în raport cu arta, cultura din România, pentru cititorii revistei, oameni din business, educaţi, cu venituri şi posibilităţi materiale.

Aşa cum spune Bergman, am o sinceritate reţinută. Sunt tot timpul în gardă şi destul de temătoare, până şi la întrebările uşor provocatoare răspund politicos. Mă străduiesc să dau acele răspunsuri care să trezească o oarecare simpatie, fac apel la o înţelegere, care, în tot cazul, este uneori imposibilă. Celor care citesc le sunt recunoscătoare şi invit pe toată lumea să se implice mai mult în viaţa culturală. Pot avea mari satisfacţii participând la ridicarea pe scenă a unui spectacol sau la organizarea unui festival.

Cu dragoste mă prezint în mijlocul cititorilor, pentru că dragostea dintre oameni trebuie să călăuzească în special meşteşugul actoricesc. Teatrul e vis, şi eu cred că visând pătrundem într-o dimensiune misterioasă, în care trăim o altă viaţă.  

Urmărește Business Magazin

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.bmag.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi in această pagină.